Ab initio

E-o iarnă abătută care mă uzurpă

cu psihe gigantice strâmbate 

de înghețul de afară.

Îmi cântă-n aer focul ce profund mocnește,

dar vântul pe haină îmi gravează 

flori de gheață .

Ca pe-o sobră cetate destrămată te trăiesc din pamente,

estropiată de liniștea iubirilor apuse în neant.

Dezvetește-te de concepții și sărută-mă

cu ochii.

În jurul fetidelor aduceri aminte schițează un cerc

și lasă vacuitatea să le-ngurgiteze pe toate.

Îmi examinam propria acalmie,

ascultam cum zidurile le cutremuri cu vaiere.

Mi-e tare greu fără carnea ta.