Veșnic (poezie 19.01.2016 -editată-)

În părul tău

de-un negru strălucit,

s-au rătăcit niște fulgi.

Ceața mohorâtă,

îmi îneacă

cuvintele-n laringe .

Ne despicăm ochii

în lacrimi sfinte din pricina

revederii mult așteptate.

M-ai învățat să iubesc

chiar și cele mai mici gesturi ale tale.

Te sărut cu puf de păpădie coaptă

pe-a zâmbetului cărare deraiată,

iar tu îmi spuneai că radiezi precum

fericirea în caldă metastază.

Când ochiul tău mă iubea pătimaș,

pământul nostru se colora

cu flori de maci

și cu buze înfierbântate.

Mă arde ceața cu mângâierea ei subtilă,

dar mai rămâi un sfert de clipă

ca să-mi umpli sufletul cu a ta

iubire veșnică.

Despre sufletul ce mă inspiră

Îmi doresc să te scriu,dar mă tem că n-am destule cuvinte

și-mi tremură mâna pe creion,

când mă gândesc că nicio metaforă

nu-i îndeajuns pentru tine.

Tu ești nesfârșit!

Mă pierd de fiecare dată,

când degetele-mi ard pe foaie.

Eu sunt copilul care învață să iubească,

tu ești omul care știe că singurul mod pentru a distruge pe cineva e să-l iubești…

Am scormonit în tine după idei,

ți-am zugrăvit pe frunte zei,

azi scrijelesc poeme răsfoind 

dicționare chele 

și-mi las creativitatea să-și urmeze 

propriul traseu !