Veșnic (poezie 19.01.2016 -editată-)

În părul tău

de-un negru strălucit,

s-au rătăcit niște fulgi.

Ceața mohorâtă,

îmi îneacă

cuvintele-n laringe .

Ne despicăm ochii

în lacrimi sfinte din pricina

revederii mult așteptate.

M-ai învățat să iubesc

chiar și cele mai mici gesturi ale tale.

Te sărut cu puf de păpădie coaptă

pe-a zâmbetului cărare deraiată,

iar tu îmi spuneai că radiezi precum

fericirea în caldă metastază.

Când ochiul tău mă iubea pătimaș,

pământul nostru se colora

cu flori de maci

și cu buze înfierbântate.

Mă arde ceața cu mângâierea ei subtilă,

dar mai rămâi un sfert de clipă

ca să-mi umpli sufletul cu a ta

iubire veșnică.

Fluxul existenței

                        

Azi am nădușit o păpădie

în asfințitul mânjit sub pământ-

crepusculară inaniție.

Brusc un spirit necredincios 

rob al chinului, cu un glas duios

ușor amar, îmi murmură:

„Cum mergem noi prin timp îmbinați,

omogenizați de-a valma

cu tot dinamismul nostru cinetic,

nu reușim să promovăm pe cărarea vieții.

Ruta noastră este navigabilă,

dar noi ne rătăcim necontenit calea,

în torace ni se acumulează și se asfixiază

o sumedenie de salve bezmetice

rărite, neclar irizate .

În filumul nostru de indivizi și eresuri,

fiecare stadiu al juneții

sosește cu o altă categorie de întrebări.

Nu mai fiți lipsiți de judecată ca în trecut,

lăsa-ți-vă modelați d-un sculptor dibaci!”

După această întrevedere

am învățat să-mi descifrez

spațiile enigmatice din orbite 

și să dezmierd silențiul când 

mă învârtoșez de dor și sobre aspirații.

Îmi mânuiesc frământările cu flori împământate, nu jumulite sau plasticizate.

Mă instruiesc să degust și pelinul

fără prea mult supliciu.

Învăț să devin!!!