Veșnic (poezie 19.01.2016 -editată-)

În părul tău

de-un negru strălucit,

s-au rătăcit niște fulgi.

Ceața mohorâtă,

îmi îneacă

cuvintele-n laringe .

Ne despicăm ochii

în lacrimi sfinte din pricina

revederii mult așteptate.

M-ai învățat să iubesc

chiar și cele mai mici gesturi ale tale.

Te sărut cu puf de păpădie coaptă

pe-a zâmbetului cărare deraiată,

iar tu îmi spuneai că radiezi precum

fericirea în caldă metastază.

Când ochiul tău mă iubea pătimaș,

pământul nostru se colora

cu flori de maci

și cu buze înfierbântate.

Mă arde ceața cu mângâierea ei subtilă,

dar mai rămâi un sfert de clipă

ca să-mi umpli sufletul cu a ta

iubire veșnică.

Psychosis in aeternum

Mai mult de 5000 de zile 
respirate pe Pământ .

Cântătoare oseminte zac răsfrânte în cuvinte!

Cu toții ne cerem zanațic traiectoria,

ne erodăm arheologic istoria,

redăm masacrul în dezlănțuiri creative

și îi reprimăm gloria.

Din când în când ne tămânjim amândoi

în jocuri de cuvinte.

Citeam și-mi sângerau ochii de tot ce

n-au putut ingera,

ardea frugal feștila de lumânare

în mintea mea imberbă.

Îmi sângerau și mâinile,

că nu te-au mai pipăit de mult timp.

Interminabilul era împotmolit

în sarcini,distres și abces de griji turbulente…

Un festin existențial pantagruelic,

un univers stins în metamorfoze!