Veșnic (poezie 19.01.2016 -editată-)

În părul tău

de-un negru strălucit,

s-au rătăcit niște fulgi.

Ceața mohorâtă,

îmi îneacă

cuvintele-n laringe .

Ne despicăm ochii

în lacrimi sfinte din pricina

revederii mult așteptate.

M-ai învățat să iubesc

chiar și cele mai mici gesturi ale tale.

Te sărut cu puf de păpădie coaptă

pe-a zâmbetului cărare deraiată,

iar tu îmi spuneai că radiezi precum

fericirea în caldă metastază.

Când ochiul tău mă iubea pătimaș,

pământul nostru se colora

cu flori de maci

și cu buze înfierbântate.

Mă arde ceața cu mângâierea ei subtilă,

dar mai rămâi un sfert de clipă

ca să-mi umpli sufletul cu a ta

iubire veșnică.

Anunțuri

Sacrosanct

Vino și mâgâie-mi corpul plăpând,

buzele-mi sângeră pe mătasea florală.

Când te sărutam în serile ploiose

îmi explodau vinișoare pe cornee

și-n oase.

Lasă-mă să te cuprind cu sufletul

din irisul zbuciumat.

Desfrânatele mâini îți tot pipăie

claviculele sacrosancte.

O arsură în coșul pieptului 

ne umple de pelin.

Arid călcăm pe oase și zdruncinam

capete si coapse.

Poate că nervii mei tranșanți

te-au domesticit,

dar aveai tu o calitate teatrală

monstruos de șarmantă.

Pe tonul tău suprarealist

mă aruncai 

cu tot cu suflet în panta abruptă.

În paragină sfarșește zborul,

neomul.

Gândul tău se năpustește sălbatic

iarăși

asupra corpului meu.

Eu,

pariasem pe pleoapa ta,

dar

într-o sală de teatru,

într-un burg de minciuni,

mă reclădeai pe mine din fraged pământ.

În deșertul palmelor tale,

se înfiripă un mugur de ardoare

și o notă muzicală dătătoare de viată.

Mă simțeam perfect omogenică

și plină de stabilitate.

Prosopagnozia e tare amară,

dar 

eu te cunosc din creștet până-n

picioare.